1. Ordonanța nocturnă

Marți, 31.01.2017, ora 22.25 am asistat la o scenă halucinantă avându-l în rol principal pe ministrul justiției (lipsa majusculelor la denumirea funcției nu este întâmplătoare) care a pronunțat de 24 de ori celebra sintagmă “Altă întrebare ?”.

Am asistat siderat la modalitatea șmecherească și obraznică de a reacționa a unui ins, din postura de demnitar, în încercarea de a explica o controversată ordonanță de urgență a Guvernului dar mai ales de a explica ciudățenia modului în care acest act normativ a fost adoptat. Mi-a creat imaginea unui jucător de alba – neagra acuzat că a trișat și care devine agresiv.

A părut exponentul unui grup restrâns care a făcut ceva de care îi este rușine și în care nu credea, mai ales că nici măcar nu o făcuse pentru el, ci aparent pentru șeful lui. Imaginea de șmecherie scuipată în fața celor care priveau s-a propagat cu repeziciunea specifică rețelelor de socializare.

Acest fapt coroborat cu lipsa de credibilitate a unui partid care nu a scăpat încă de imaginea continuatorului partidului totalitar comunist au amplificat revolta oamenilor împotriva modului prin care a fost aprobat acest act normativ.

Puțini au mai stat să analizeze dacă Guvernul a trișat sau nu, adică dacă textul ordonanței are vreo noimă, dacă rezolvă o problemă sau creează vreuna, ce se dorește de fapt. Nu a mai contat ce s-a adoptat, a contat doar cum s-a adoptat și aparența că se dorește reglementare în interes personal.

Modalitatea de a comunica a fost una care ar fi scos oamenii în stradă și dacă ar fi anunțat o măsură dorită de tot mediul privat, respectiv obligarea organelor fiscale să emită avertismente și îndrumări anterior blocării activității agenților economici, ceea ce din păcate a constituit un modus opernadi până acum (paradoxal, aceasta măsura a fost adoptată de același Guvern).  Instinctul a fost de a ieși în stradă și de a urla. Emoțional, de înțeles. Cu ce rămânem însă, după ce emoția va dispărea ? La această oră liderii PSD anunță că se gândesc la retragerea ordonanței, deci problema de formă va fi rezolvată. Mă încumet să exprim o opinie acum, când nu știm deznodământul protestelor și când încercarea de a avea un dialog cu aproape toți oamenii care ies la proteste este la fel de riscanta ca și ipostaza de a sta îmbrăcat în roșu în fața unui taur rănit.

De la început trebuie să menționez că îmi plac muzica și versurile celor de la U 2, îi citesc cu interes pe Andrei Pleșu sau pe Friedrich Hayek, îmi plac lansările de carte, ies la manifestații în Piață atunci când simt că o cauză este importantă, ascult Radio Guerilla, cred cu tărie că omul își clădește propriul destin, iubesc libertatea, îmi place Londra, personajul istoric preferat este Oskar Schindler și nu pentru că nu mi-au plăcut orele de istorie din școală, ci dimpotrivă si tocmai pentru că prețuiesc umanitatea mai presus decât grandoarea altor personaje istorice. Este al doilea protest la care nu am ieșit în stradă, după cel privitor la Roșia Montană, din acelasi motiv: nu cred în cauza de fond.

  1. Piața

Nu îmi permit să-i condamn pe cei ce ies în Piață. Pe mulți îi respect pentru ce scriu și fac în fiecare zi, pe alții îi cunosc personal, cu mulți împărtășesc valori comune. Pe lângă exagerările inerente dar nu mai puțin rușinoase și meschine (“La pușcărie” și “DNA să vină să vă ia”) oamenii sunt decenți, spontani și nu poți să îți ascunzi un zâmbet când vezi o pancartă cu parafrazarea dilemei Hamlet-iene: “A fi sau a nu fi ?” – Altă întrebare ?”.

Nu-i înțeleg pe cei care își folosesc copii pe post de mascote anti Dragnea, cum nu-i înțeleg nici pe cei care se sufocă de grija instituțiilor de forță.

Sunt convins de buna credință a multor oameni care au ieșit în stradă, revoltați de palma primita peste obraz. Faptul că această bună – credință ar putea fi speculată și transformată în capital de opoziția politica ar fi un lucru firesc în orice democrație.

Insa, când oamenii sunt folosiți nu de către oportuniști politici ci de instituții care nu ar trebui să aibă vreun cuvânt de spus în lupta politica nu pot să nu observ cum buna credință trece prin faza de ignoranță și obnubilare și ajunge să fie transformată, cu complicitatea celor care au deținut-o inițial, în justificarea abuzului.

Un scurt text din nuvela lui Costache Negruzzi, “Alexandru Lăpuşneanul”, exemplifică foarte bine momentul “când norodul împilat s-a strâns la poarta curţii.”

Domnitorul, viclean, trimise un armaş să-i întrebe pe oameni ce voiesc.

Aceştia, surprinşi de asemenea întrebare, nu ştiau ce să răspundă; în sfârşit, se auzi un glas: „Motoc! Motoc! El ne pradă. El sfătuieşte pe Vodă. Să moară!” Şi atunci toate glasurile se uniră şi strigară: „Capul lui Motoc vrem!” Domnitorul, spre a se salva pe sine, sacrifică netulburat viaţa lui Motoc.

Când Motoc află condamnarea sa la moarte, cere îndurare domnitorului: „Nu-i asculta pe nişte mujici. Pune să dea cu tunurile într-înşii! Să moară toţi! Eu sunt boier mare, ei sunt nişte proşti.”

—   „Proşti, dar mulţi” – răspunse Lăpuşneanu cu sânge rece.”

Cine este Motoc, cine este Lapusneanu, cine este norodul, dar mai ales cine este vocea care strigă din mulțime că vrea capul lui Motoc, ni se devoalează zi de zi.

Peisajul la care asiști cu gura cascata este eclectic dar pe alocuri trist: de la ghiolbanii din galerii la intelectuali care inca il injura pe Iliescu, de la politicieni ai noului val cu nume si vocabular neromanesti, dar care “simt” monstruos romaneste la minoritari care cer acord transpartinic, de la artisti care ragusesc si isi irosesc vocea cântând versuri patetico-morbide despre moartea în 10 zile la tipi care și-au găsit vocația: să urle de la 09.00 p.m. la 02.00 a.m.

La fel de oripilat precum am fost de imaginea ministrului justiției in seara de Marti, am fost când am văzut jurnaliști ieșiți din pepeni, efectiv scelerați, strigând și oțărându-se la invitații din platourile TV. Am auzit la radio voci blânde dar mincinoase ale unor realizatori de emisiuni de prânz cu pretenții de analiști economici, spunand că se încearcă anihilarea statului de drept (poate a statului de drepți).

Am văzut un jurnalist cu cocarda tricolora în piept, gata gata să-și facă harakiri în direct la o oră de maximă audiență invocând onoarea nereperată a țărișoarei.

Un “reputat” scriitor de SF, comentator de tenis și deontolog de serviciu are același discurs cu un patron de fotbal promiscuu dar de înțeles în propria-i motivație interesată, ambii înjurând de zor pe oricine contestă abuzurile comise în numele asa zisei lupte împotriva corupției, un “bullshit”, vorba lu’ Motoc !

Oameni respectabili se dedau la tot soiul de „confuzii” voite între infracțiunile de serviciu cu cele de corupție sau furt, fac analogii blasfemice cu porunca a 8 a, dându-se creștini dar neștiind că după venirea lui Iisus, Dumnezeu nu mai dă cu biciul ci caută să arate omului calea spre mântuire și că această cale este urmată individual prin propria voință și nu prin autoritatea caracteristică Vechiului Testament. Din tot acest peisaj nu putea lipsi BOR, care s-a poziționat de partea luptei anti corupție nu ca in trecut, împotriva străzii – te pufneste rasul daca te gândești câta materie prima ar putea oferi DNA, in contextul legislației actuale.

După ce destructurezi inexactitățile din discursurile lor observi că nu mai rămâne decât lipsa argumentului, interesul de moment și ura viscerală, departe de orice idee creștina.

Două foste ministrese ale justiției, una dintre ele cu nume de fruct tomnatic, cealaltă ajunsă nu se stie exact cum în Parlamentul European, mint cu nonșalanța și tupeul actualului ministru al justiției. Auzindu-le ce spun nu poti sa nu te intrebi daca au terminat anul III la Drept însă când realizezi că de fapt șmecheria este constanta ocupanților funcției de ministru al justiției senzația de greață pune stăpânire pe tine.

A striga din toți rărunchii : “la pușcărie” fără măcar să cunoști persoanele catre care strigi poate reprezenta o dereglare ontologica a ființei.

De cealaltă parte au stat până azi televiziunile “corupților”, care nu au reușit să se facă auzite decât prin excesele unor foști milițieni deveniți civili sau a unor politiceni și moderatori TV care se repetă pe ei înșiși sperând la rezultate diferite de fiecare data.

  1. Argumente

Puțini, printre care un avocat de drept penal de la Cluj și un altul specializat în clauze abuzive au explicat că „marea” ordonanță are de fapt 1 pagină și modifică doar 3 articole din Codul Penal abuzul în serviciu, favorizarea infractorului și circulația pe drumurile publice și alte 3 din Codul de Procedură Penală, printre care inserarea unui alineat care precizează că denunțul poate fi formulat în 6 luni de la comiterea faptei. Prima parte a ordonanței (cea privitoare la Codul Penal) ar fi trebuit să intre în vigoare în 10 zile de la publicare, deci pe 11.02.2017 iar cea de-a doua, referitoare la Codul de Procedură Penală de îndată, pe 01.02.2017, deci a produs efecte deja.

M-am întrebat de ce s-a apelat la acest termen de 10 zile dacă se dorea salvarea imediată a celor acuzați de abuz în serviciu, printre care și Dragnea, prilejuind astfel reacția instituțiilor de forță și a străzii. De ce să iei o hotărâre în toiul nopții, să publici în Monitorul Oficial în aceeași noapte dar să intre în vigoare peste 10 zile. Pentru orice om cu logica apare o fractura. Sa fii In locul liderilor PSD si sa te bazezi pe o rezistența in fata ambasadelor, străzii si mai ales sa te bazezi pe o decizie favorabilă la CCR înseamnă naivitate sora cu sinuciderea si nu pot sa-i bănuiesc de asta, deși au simptome. Singurul lucru la care ma pot gândi este ca aceasta mică ordonanța a fost menită sa testeze „piața” modificărilor legislative cu scopul salvării PSD – istilor din administrație si face parte dintr-un plan extins care ni se va devoala in curând.

Dar sa revenim la textul cu pricina :

art. 297 – abuzul in serviciu 

(1) Fapta functionarului public care, in exercitarea atributiilor de serviciu, cu stiinta, indeplineste un act prin incalcarea unor dispozitii exprese dintr-o lege, o ordonanta sau o ordonanta de urgenta a Guvernului sau nu indeplineste un act prevazut de dispozitiile exprese dintr-o lege, o ordonanta sau o ordonanta de urgenta a Guvernului si prin aceasta cauzeaza o paguba materiala mai mare de 200.000 lei ori o vatamare grava, certa si efectiva a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, astfel cum sunt prevazute si garantate de legile in vigoare, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda.

(2) Fapta functionarului public care, in exercitarea serviciului, ingradeste exercitarea unui drept al unei persoane ori creeaza pentru aceasta o situatie de inferioritate pe temei de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, orientare sexuala, apartenenta politica, avere, varsta, dizabilitate, boala cronica necontagioasa sau infectie HIV/SIDA se pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an sau cu amenda.

(3) Dispozitiile alin. (1) si (2) nu se aplica in cazul emiterii, aprobarii sau adoptarii actelor normative.”

Din lecturarea textului de mai sus, la teza a doua a primului alineat, atât de blamat, putem observa că dacă un funcționar comite o faptă de abuz în serviciu care produce o vatamare grava, certa si efectiva a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, este sancționat penal. Deci, argumentul legat de valoarea prag de 200.000 de lei nu este unul valid și cel mai important din perspectiva protestatarilor: nu îl scapă pe Dragnea de dosarul avut pe rol. Și atunci ? De ce atâta dezinformare, manipulare, lipsă de rațiune ?

Procedural, probabil că ordonanța va fi retrasă, modificată sau declarată parțial neconstituțională pentru a calma spiritele, deși nu există alt motiv rațional de a protesta și a susține abrogarea ordonanței decât acela ca pe viitor să nu se mai apeleze la acest mod de adoptare, in toiul nopții.

Pe fond, măsura legislativă este necesară și obligatorie, dar insuficienta, textul rămânând în continuare neclar, lăsând loc de interpretări si permițând in continuare abuzuri.

Cu sute de ani în urmă un oficial al Imperiului Roman a spus ca este mai bine sa lasi un criminal nepedepsit decat sa pedepsesti un om nevinovat. În prezent, în procesul de legiferare al statelor liberale citatul s-a transformat intr-un principiu care spune ca „este mai bine sa lasi 1000 de oameni vinovati sa scape nepedepsiti decat sa pedepsesti un om nevinovat”. In cazul nostru, dacă de o prevedere legală, principial corecta, ar beneficia un anume personaj, este irelevant raportat la respectarea drepturilor si libertăților celorlalti.

În Parlament, forul democrației liberale ar trebui să existe o dezbatere rapidă care să ducă la modificarea filosofiei politicii penale plecând tocmai de la ce s-a strigat în piață: statul de drept ca manifestare a conceptului de liberalism.

Principial, prezumția de nevinovăție și consolidarea unei legislații în care latura penală trebuie să reprezinte excepție absolută în relațiile economice dintre entități private dar și dintre entități private și instituții de stat precum și în relațiile de serviciu. In fond,  infracțiunea de abuz în serviciu este una de exercitare a unor atribuții de serviciu și nu una de corupție, cum se strigă fără sens.

De ce și în relațiile dintre privați și stat sau în interiorul relațiilor de serviciu din instituțiile de stat ? Pentru că “statul” nu trebuie să fie altceva decât un alt participant la viața economică, egal cu entitatile private si cu niciun drept în plus dar nici în minus (deci, nici funcționarii săi), atunci când participă la viața economică.

Această filosofie legislativă, de care, din pacate, noi, românii suntem atât de departe pleacă de la însuși fundamentul statului liberal. Nu mă aștept ca în toiul emoției să deschidă cineva vreo carte a lui Hayek sau Von Misses sau să se informeze cu privire la legislația SUA sau a altor state liberale în materia infracțiunilor economice sau de serviciu, însă dacă vrem să invocăm statul de drept ar trebui să știm conceptual și cum arată un stat de drept.

Individul și libertatea sa sunt sacre, sunt un tot și reprezintă piatra de temelie a democrației liberale. Valoarea suprema a unui stat de drept, fundamental liberal este libertatea ca atribut suprem al individului, iar această libertate trebuie să fie manifestată la modul absolut până când libertatea unui individ contravine libertății celorlalți.

Atunci și doar atunci, „statul” (prin instituțiile sale), care nu reprezintă altceva decât o formă convențională de reprezentare a individului cu puteri delegate într-un mod limitat, poate interveni ca ARBITRU și nu ca jucător care poate încălca drepturi. Iar intervenția statului va fi permisă doar pentru a-l proteja pe individul a cărui libertate a fost încălcată și nu în abstract.

Esențial este ca posibilitatea de a abuza a instituțiilor să nu existe sau să fie limitată pe cât posibil, din acest motiv clarificările legislative în sensul restrângerii modalității de interpretare a prevederilor în materie penală, materie în care echivocul favorizează cetățeanul și nu instituția, trebuie să fie o prioritate.

Sper ca pentru oamenii a căror rațiune va reveni, odată epuizată această exaltare, să nu fie de prisos argumentele juridice din decizia Curții Constituționale 405/2016, dispozițiile obligatorii conform art. 148 din Constituția României cuprinse în Directivei 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, soluția CEDO Liivik vs. Estonia din 25 iunie 2009 sau recomandările Comisiei de la Veneția.

Pentru toți cei care prețuiesc libertatea ca valoare suprema a statului de drept, informarea din surse diverse și lecturarea textelor contestate sunt fundamentale.

Libertatea de a gândi și de a protesta trebuie protejate cu orice preț dar ele vin nu ca daruri necondiționate de care să abuzăm ci ca exprimare responsabilă a valenței de cetățean liber și informat nu manipulat, nici măcar de emoție.

Liberul Arbitru GANDURI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *