Cu prilejul zborului dintre Paris si New York, am citit cartea lansata de Petre Roman, “Despre pasiune in vremuri de libertate”. Trebuie sa recunosc faptul ca nu am lăsat-o din mâna pana nu am terminat-o si am scris atunci, la cald, câteva impresii.

Precizez ca, in general, am o parere buna despre Petre Roman. Mi se pare ca, dand timpul inapoi in anii ’90, Romania condusa de el si nu de Iliescu, Birladeanu, Magureanu et comp. ar fi avut un traseu mai salubru si poate mai rapid spre NATO si UE, dar si spre un sistem liberal mai putin legat de trecutul comunist si securistic. Revazand imaginile retransmise de TVR, cu plenarele PCR cu toti insii tunsi la fel si in costume contopiste, pe ale caror fete se citea ingnoranta si smecheria de partid si de stat si comparanda-le cu imaginea tanarului in pulover, cu un discurs proaspat, direct si lipsit de gaunosenia limbajului de lemn, era o diferenta evidenta. Din pacate, a fost ratata sansa unei guvernari care sa accelereze ritmul adaptarii societatii romanesti de la una etatista si fara viitor la una cu speranta, in care libertatea, economia de piata si proprietatea privata sa nu fie doar vorbe in vant. Am cautat in carte sa aflu cauzele acestei ratari si daca autorul identifica si isi admite erorile sau macar pune degetul pe rana noastra deschisa din 1990 si neinchisa pana astazi.

Din carte reies cateva recunoasteri scrise cu jumatate de tasta: a) minerii au actionat in 14 Iunie 1990 cu girul executivului bicefal Presedinte – Guvern, b) din cauza ca era la Predeal in vacanta, Primul Ministru al Romaniei nu a primit scrisoarea Principesei Margareta prin care anunta ca Regele Mihai vine in Romania si drept urmare “pentru a apara ordinea de drept si respectarea legii a refuzat vizita la Curtea de Arges si permiterea sederii in Romania a Regelui Mihai”. Aceste relatari nu sunt suficient explicate si nici macar regretate cu o sincera parere de rau.

Cartea reprezinta o marturie importanta si o lectura usoara care te prinde, dar din pacate, nu este compusa din relatarea unor fapte ale unui om care vrea sa-si incheie cinstit socotelile cu istoria. Dimpotriva, partizanatul pentru sine este straveziu. Strict ca cititor al cartii si fara pretentia de face o recenzie, nu pot sa nu constat ca incercarea de a istorisi perioada mandatului de prim ministru, in sens memorialistic, devine o pledoarie pro causa. Desi, mentioneaza in repetate randuri ca relateaza obiectiv evenimentele petrecute, autorul, ca mai toti cei care au decis sa isi scrie propriile biografii, nu iese tocmai rau din confruntarea cu propriile-i amintiri. Cumva, proiectele si planurile initiate erau nemaipomenite dar destinul, comunistii mai comunisti decat cei din guvernul sau, nenorocul si refuzul unor oameni de a re/actiona au determinat nefinalizarea lor. Cu toate aceste obstacole, propunerile de un vizionarism iesit din comun au strapuns anii si pana si astazi constituie temelia societatii noastre. Bineinteles, cititorii afla ca am avut un Prim Ministru care cunostea 5 limbi straine, avea o ascendenta pe nedrept criticata, aproape de disidenta in ciuda studiilor efectuate in 1971 in Franta in contextul in care din Romania comunista nu puteai pleca decat cu girul autoritatilor. Acelasi Prim Ministru era profesor universitar, deci intelectual, toate cancelariile Occidentale il ovationau mai ceva decat pe Jackie Kennedy, avea succes la mase si mai ales la doamnele de la Apaca, care nici pana astazi nu-si explica de ce nu a avut 5 mandate de Prim Ministru si cel putin 2 de Presedinte. Daca l-am crede pe deplin, am putea admite ca am avut norocul sa fim contemporani cu un “om de stat de anvergura milenara”.

Din pacate, se intrevede un patetism specific celor care ar fi putut dar nu au putut, al celor (cum suntem, in majoritate, oamenii) nerezolvati. Fiecare dintre noi este manat de orgoliu, care in general ne face sa ne cautionam si sa contextualizam propriile fapte. Avem impresia ca familia noastra este cea mai frumoasa si reusita iar noi suntem, cum altfel, la fel. Aceasta impresie este extrapolata si la satul sau orasul nostru, apoi la regiune si tara, si, in final, la etnie. Este sigur ca toti trecem prin asta precum, la fel de sigur este ca a fi “rezolvat” nu inseamna onoruri, functii, bani sau recunoasterea celorlalti. Este un dicton celebru care se potriveste in aceasta situatie: “daca ma compar cu altii, ma admir, daca ma autoanalizez ma inspaimant”.

A te lauda inclusiv in oglinda (caci asta reprezinta majoritatea cartilor de memorii) duce cu siguranta la lipsa oricarei autocritici si poate reprezenta o forma de dereglare a busolei vecina cu pierderea realitatii si sinonima cu autosuficienta, iar autosuficienta nu reprezinta altceva decat simptomul principal al identificarii persoanei “nerezolvate”.

Lipsa unei cautari a adevarului despre tine insuti, lupta permanenta de a iesi bine in fata propriei priviri determina de cele mai multe o auto-lichidare, in sensul privarii propriei persoane de atat de necesara critica evolutiva. Atunci cand consideri ca nu mai ai nimic de invatat, chiar de la persoane care aparent iti sunt inferioare social sau ierarhic, ca nu poti sa iti insusesti o critica sau sa te opresti pentru o clipa in care sa realizezi ca un strop de autoironie te poate salva, risti sa te indepartezi, in definitiv, chiar de la premisa crestina a mantuirii.

In cele din urma, fiecare trebuie sa isi gaseasca puterea de a-si infrange pornirile de orgoliu care aparent ne dau stima de sine, dar care nu reprezinta altceva decat “slava desarta”… Cred ca autorul nu a reusit.

Liberul Arbitru CARTI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *