Aerul unei importante părți a Romaniei este irespirabil. Simti asta de fiecare data cand faci un pas in spate din fuga continua care ne caracterizeaza viata cotidiana, dar mai ales dupa ce ai fost plecat mai mult de 5 zile.

Nu fac parte din categoria celor care se vaicaresc toata ziua ca tara asta este „asa si pe dincolo” si ca ”astia fura” si ca „nu poti dom’le sa faci nimic daca nu dai” etc. Nu fac parte nici din categoria urlatorilor din piata, nici din categoria simpatizantilor „ciumei rosii”, de fapt, nu fac parte din nicio categorie. Cred ca includerea in „nicio categorie” si premisa ca suntem speciali este ea in sine o alta categorie. Dar sa nu filozofez prea mult. Ma intorc la ce voiam sa scriu.

Statistic, noi, romanii nu am avut niciodata un nivel de trai mai bun decat avem acum, dar cu toate acestea insatisfactia este cvasigenerala si se acutizeaza pe zi ce trece. Nu am mancat vreodata mai mult si „mai” divers, nu am calatorit „mai” rapid si facil, nu am putut exprima ce dorim „mai” liber, nu am trait pana la varsta la care traim acum si nu am avut o viata mai buna, dupa standardele generale.

Fara a fi partizanul vreunei miscari politice sau de alta natura, nu pot sa fac abstractie de ce aud, vad si simt in fiecare zi. Aud, vad si simt din ce in ce mai des ca din ce in ce mai multi oameni sunt nemultumiti, frustrati si transmit ca nu o mai pot duce asa. La chioscul de ziare, pe culoarele institutiilor publice, la terasele pline de corporatisti sau oriunde in alta parte, auzi bombaneli, injuraturi, exasperare. De la oameni „depasiti” de noua societate, cu venituri modeste la oameni „de succes”, cu venituri care le permit sa faca aproape tot ce isi doresc, de la persoane in varsta, care isi asteapta sfarsitul natural pana la tineri in care ar trebui sa musteasca idealuri marete, de la intelectuali la muncitori necalificati, toti au ceva in comun: injura pe altcineva, bombane impotriva cuiva sau se dau de ceasul mortii spunand in gura mare ca „ei nu mai pot asa”.

De ce suntem cum suntem ?
Suntem vesnic nemultumiti sau poate doar nerecunoscatori vietii bune pe care o avem ?

Eu cred ca aceasta nemultumire constanta este justificata, cred ca avem dreptate sa bombanim si cred ca este firesc sa fim frustrati in contextul dat. Afirm asta pentru ca, in realitate toata bombaneala, frustrarea si nemultumirea nu sunt altceva decat reflectari ale inadecvarii noastre ca oameni la standardele de viata pe care le observam si experimentam de fiecare data cand depasim granitele urbane moderne.

Problema de fond nu este tara, nici macar noi ca indivizi. Problema de fond provine din diferenta flagranta intre ceea ce suntem invatati de mici ca ne va aduce „succesul” sau o „viata buna” si ceea ce simtim cand intram in contact cu o batranica dintr-un catun uitat de lume, cu preotul din satul natal sau cu oameni de prin toate colturile lumii care au zambete in priviri.

Noi suntem invatati ca succesul in viata reprezinta dezideratul suprem. Nimic gresit in asta. Problema intervine la cum ne este definit succesul:

  • Ni se spune ca „succes” avem atunci cand luam note bune, deci cand cineva care ne evalueaza si care ne este superior spune ca suntem buni si ne da o nota care sa sa ne aduca satisfactie (noua sau parintilor);
  • „Succes” avem atunci cand devenim sefi, adica evaluam noi pe altcineva si „ii dam note”;
  • „Succes” avem atunci cand ne cumparam o casa cat mai mare, o masina cat mai puternica, bijuterii cat mai sclipitoare si vacante cat mai scumpe, toate comparatiile facandu-le cu cel de langa noi, cu aproapele nostru, cum ne place crestineste sa spunem;
  • De asemenea, suntem invatati ca acest „succes” se obtine prin munca, zbatere din aripi sau din coate, invatat la scoli inalte, ocupand functii si demnitati iar recompensa vine atunci cand castigi bani, multi bani.

Obtinerea succesului in societatea noastra are ca premiza fundamentala compararea cu cel de langa noi si de aici drama eternului frustrat sau nemultumit.

Daca esuam in a ajunge ceea ce societatea defineste ca fiind oameni de succes, devenim frustrati si bombanim, ba chiar in sufletul nostru Cainian rasare samanta invidiei si a rautatii.

Daca reusim sa ajungem ceea ce societatea defineste ca fiind oameni de succes, suntem nemultumiti pentru ca: – fie realizam ca „succesul” nu ne defineste si ca acest „succes” nu este ceva ce noi ne-am dorit, ci parintii, profesorii sau altii; – fie suntem frustrati pentru ca altii au mai mult „succes” decat noi.

Toata aceasta drama existentiala pleaca de la faptul ca notiunea de „succes” definita in societatea noastra nu ne rezolva ca indivizi si este complet diferita de ceea ce putem observa in lumea evoluata spiritual (si nu ma raportez la evolutia betoanelor americane sau a rivierelor franceze sau italiene).

Fundamental gresit este ca noi plecam de la premisa ca oamenii sunt nimeni si devin ceva cautand o tinta pe care o definim ca reprezentand succesul. In aceasta cautare frenetica a „succesului” uitam ca noi suntem cineva indiferent daca intram sau nu in cursa pentru “succes” si indiferent daca atingem sau nu „succesul”.

Nu realizam ca „succesul” pe care il pretindem de la noi sau de la ceilalti este prea putin pentru a ne rezolva existenta.

Dorintele propriului sine, care sunt independente de ceea ce altii ne spun ca ar trebui sa fie, sunt ignorate total, insa natura fiecaruia dintre noi iese la suprafata mai devreme sau mai tarziu si atunci tot „succesul” impregnat de ceilalti nu ne mai este de ajuns ori de folos. Atunci, sinele iese la iveala, dar ca intr-un vis urat nu poate invinge „omul de succes in curs de formare sau deja creat”, iar din aceasta lupta castiga frustrarea, nemultumirea si exasperarea.

Adevaratul sens al existentei este cel al rezolvarii sinelui si nu al cautarii unui „succes” definit in functie de ce vedem peste gardul vecinului. Iar asta poate insemna o viata in care ne definim si cladim singuri succesul, chiar daca asta inseamna ca pictam intr-un lan de lavanda din Provence, dansam tango pe strazile din Buenos Aires, meditam intr-un ashram in India sau zburam pe Marte.

De ce vom fi la fel ?

Afirmatia ca schimbarea este grea reprezinta mai mult decat un truism, dar in situatia noastra schimbarea nu este dorita. Suna paradoxal sau poate părea ca suferim de sindromul Stockolm dar noi nu ne dorim sa scapam de frustrare si nemultumire. Ii admiram de la departare pe Steve Jobs sau pe Richard Branson pentru ca au ales sa faca ce au vrut si nu ce li s-a spus, dar admiratia ramane la nivel de idealizare intangibila. Cauzele sunt mai profunde decat frica de „ratare”, „esec” sau „anormalitate” sau de judecata celorlalti. Intrinsec, ne dorim „succesul” astfel cum ne-a fost definit de altii pentru ca nu stim sa traim altfel. Frica de noi insine si de cine suntem cu adevarat este atat de adanc intiparita incat preferam sa ne lasam viata traita asa cum am fost invatati, intr-o realitate imaginata de altii decat sa ne confruntam cu o oglinda care de multe ori ne-ar arata altceva decat ne-ar placea noua sa vedem.

Astfel, vom continua sa privim admirativ prin binoclu in departari, peste granite si limite impuse sau autoimpuse dar vom ramane dincoace de ele intorcandu-ne privirea cu pizma sau superioritate la cei de aproape, in tot acest proces pierzandu-ne pe noi cei ce suntem cu adevarat.

Liberul Arbitru GANDURI , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *